Hrituc.ro

Împreună cu Sebastian Lăzăroiu am luat la ”puricat” mandatul lui Iohannis. La o discuție la cafea, am încercat să punem tot tabloul pe masă, după care am trecut la scris.

 

Președinte jucător sau spectator? Președinte zgomotos sau discret? Un interpret fidel al partiturii constituționale sau un actor creativ care speculează ambiguitățile legii fundamentale? Sub semnul acestor întrebări a debutat Klaus Iohannis acum cinci ani. Comparația cu Traian Băsescu, antecesorul său cu două mandate pline și două suspendări, era inevitabilă. Umbra fostului șef al statului l-a urmărit pe Iohannis în fiecare zi a mandatului său. Băsescu a consacrat un alt tipar de președinte în republica tranziției; chiar și cei mai dezamăgiți dintre fanii săi l-au păstrat ca reper în judecata acțiunii prezidențiale.

 

Dar provocările pe care le-a înfruntat Iohannis în ultimii cinci ani au avut cu totul și cu totul altă natură decât furtuna în care a navigat fostul comandant de navă între 2004-2014. Ca să tragi o linie și să judeci succesul mandatului fostului primar al Sibiului e obligatoriu să înțelegi aceste provocări în profunzimea lor.

 

1.Ofensiva împotriva justiției și a serviciilor de informații.

 

Pentru că, în 2015, DNA a închis cercul, acoperind tot spectrul politic cu anchetele sale, clasa politică s-a coalizat pentru ceea ce era numit pe la colțuri ”reechilibrarea balanței de putere”. Spectacolul cătușelor a răspândit atât de multă teroare încât politicieni din toate partidele (adversari neîmpăcați până atunci) și oameni de afaceri arondați acestora au pus la cale o cabală, cu scopul de a limita puterile discreționare ale procurorilor. De la un obiectiv moderat și lesne de justificat s-a trecut la un adevărat asalt asupra legilor și procedurilor. Ruperea legăturii între SRI și DNA a fost doar un pas. Au urmat tentative de dezincriminare a unor fapte (abuzul în serviciu), amnistii și grațieri mascate pe motive procedurale (refacerea completurilor de cinci), crearea unei secții speciale de anchetare a magistraților incomozi, toate însoțite de o campanie mediatică furibundă, cu dezvăluiri din culisele instituțiilor de forță, cu victimizarea la grămadă sub pretexte umanitare (supraîncărcarea pușcăriilor), nelipsind nici compromiterea șefilor de parchete (Kovesi și Lazăr). Instrumentele folosite au beneficiat de putere maximă, de la Curtea Constituțională, Parlament, Guvern, televiziuni, până la firme de spionaj angajate să intercepteze emailuri și telefoane personale (scandalul Black Cube).

 

 2. Scăderea dramatică a credibilității externe a României.

 

Abdicarea de la regulile statului de drept a fost principalul motiv de îngrijorare pentru cancelariile occidentale, culminând cu votul din Parlamentul European din toamna anului 2018, care punea România alături de Ungaria și Polonia, două țări veterane în sfidarea Tratatului de Aderare. Amenințarea cu activarea articolului 7 a fost rostită explicit pentru prima oară, în cazul României, de către Franz Timmermans. OUG 114, dar și politicile economice orientate exclusiv spre creșterea prin consum, au provocat panică în sectorul bancar și în rândul investitorilor internaționali. Alte mutări propagandistice greșite, oportuniste, în politica externă, în special epopeea ambasadei de la Tel Aviv, au produs efecte greu de reparat în următorii 10 ani. Chiar și referendumul ”pentru familia tradițională”, pregătit populist de PSD întru relansarea internă, deși eșuat, a fost un motiv de interogații în Europa și în Statele Unite.

 

3. Guvernarea prin proxy/surogate

 

Pentru prima oară după 1989, puterea executivă a fost gestionată ocult, din Palatul Scroviștea, de o camarilă grupată în jurul unui personaj controversat, fără anvergură politică, dar cu multe probleme în justiție. Refuzându-i-se legal dreptul de ocupa funcția de premier (avea o condamnare definitivă), Liviu Dragnea a încercat să conducă prin marionete, fără deci să își asume vreo răspundere la vedere. În 2017, Dragnea încă spera la o înțelegere cu celebrul deja ”stat paralel”, motiv pentru care și-a negociat opțiunile (Grindeanu și Tudose), mai ales după refuzul inițial (Sevil Shaiddeh) al președintelui Iohannis. Pentru că negocierea nu-i satisfăcea obiectivele maximale, Dragnea reușit să producă două premiere în politică: prima moțiune de cenzură inițiată de partidul la guvernare și schimbarea a doi premieri în decurs de un an. A urmat un control total asupra guvernului prin numirea mult mai fidelei Viorica Dăncilă, personaj la fel de șters ca și tutorele ei politic, provenită, precum alți mancurți, din feuda Teleorman.

 

4. Tăierea prerogativelor prezidențiale

 

Atacurile acerbe împotriva statului au avut ca vârf de lance Curtea Constituțională. Populată majoritar cu judecători fideli cabalei transpartinice care urmărea punerea sub control a justiției (și nu reechilibrarea raportului de forțe între politic și justiție, așa cum pornise inițial), CCR a dus interpretările până acolo încât a produs schimbări în arhitectura statului, culminând cu decizia de a elimina dreptul de veto al Președintelui în chestiunea numirii și demiterii șefilor de parchete, rămași la discreția ministrului justiției, cu statut politic. A fost momentul de mare emoție publică în care Kovesi a fost practic demisă cu mâna CCR, nu fără consecințe pe termen lung asupra echilibrului de putere. Iohannis a fost, așadar, obligat să semneze.

 

5. Statul incompetent și iresponsabil

 

Cazurile Colectiv (peste 60 de morți într-un incendiu) și Caracal (victima unui criminal în serie care nu a putut fi salvată din motive de incompetență) au fost rezumatul perfect al unui stat supradimensionat, cu responsabilități difuze și înclinație spre ”merge și așa”, cu funcționari bine plătiți și somnolenți, în așteptarea pensiilor grase, numiți pe criterii de loialitate politică. PSD, aflat cu o nesemnificativă întrerupere de un an la putere, din 2012, a reușit să ducă politizarea la extrema fatalului, promițând funcționarilor eliberarea de sub teroarea regulilor (abuzul și neglijența în serviciu pe cale a fi dezincriminate) și salarii uriașe în schimbul loialității față de patronul politic.

 

Ce a reușit Iohannis?

 

În fața acestor provocări, unele fără precedent, Iohannis a avut de ales între a juca rolul președintelui zgomotos, dar vulnerabil în fața majorității politice zdrobitoare, și rolul președintelui discret, care folosește pârghiile subterane ale statului, inclusiv negocierea cu actorii aflați în ofensivă.

Dacă în 2015 a reușit, pe calea tratativelor subterane, să slăbească puterea majorității parlamentare (folosindu-se de Oprea și Dragnea împotriva șubrezitului Ponta), dacă în 2016 a reușit să numească un guvern tehnocrat fidel, cu mandat limitat, dar slab, supus amenințării de a fi demis de Parlament, începând cu 2017, Iohannis s-a aflat în fața unei majorități ostile, legitimată prin vot popular.

Așadar, ce a reușit?

 

1.Evitarea amnistiei și grațierii

 

Proiectul amnistiei și grațierii, așa numitul ”moment t0”, a fost proiectat de Dragnea pentru finalul guvernării PSD, în așa fel încât să beneficieze de el nu doar ”victimele regimului Băsescu”, dar și clienții PSD din guvernarea de după 2016. Iohannis a reușit să zădărnicească acest obiectiv fundamental nu doar prin referendumul inițiat pe 26 mai 2019, moment ales pragmatic pentru realizarea cvorumului, ci și prin controlul altor personaje în funcții cheie, cum a fost Tudorel Toader, pe care, în ultimul moment, Dragnea l-a pus la zid cu o revelație târzie -”ne-a mințit pe toți!” -, înainte să-l demită. Șocant a fost să constate că și Viorica Dăncilă fusese deja ”capturată”.

 

 2. Conservarea rolului de interlocutor valabil cu partenerii occidentali

 

Multe din acțiunile Parlamentului și Guvernului de după 2016 au fost văzute de majoritatea analiștilor ca adevărate întoarceri în timp. Pe bună dreptate, dată fiind și reacția societății, prin proteste la nivelul anilor 90 (unele reprimate violent de subordonații lui Dragnea), s-a spus că reputația României se află în același punct din timpul mineriadelor lui Ion Iliescu. Dacă atunci Occidentul nu a avut un partener de dialog la nivelul statului român, ceea ce a dus la izolarea pentru un deceniu a țării, după 2016, Iohannis a fost un interlocutor ferm și credibil, care a împiedicat o prăbușire iremediabilă.

 

3. Destructurarea ”rețelei Dragnea”

 

Prin pași mici, dar siguri, pe căi ocolite sau directe, subterane sau la vedere, șeful statului a reușit să subțieze încet-încet cercul fidelilor atotputernicului Dragnea. Ceea ce trebuie spus este că Dragnea n-a fost singur în cruciada împotriva justiției și a statului. El a fost sprijinit de oameni politici din tot spectrul, de potenți oameni de afaceri și magistrați, ca să nu mai vorbim de artileria mediatică transformată în propagandă în favoarea frontului penal. Finalul a venit apoteotic, cu înfrângerea zdrobitoare a PSD la alegerile europarlamentare (practic și-a înjumătățit scorul) și condamnarea liderului, a doua zi, în dosarul angajărilor fictive, deznodământ pe care Dragnea a încercat cu toate mijloacele să-l împiedice.

 

4. Revitalizarea societății civile și a acțiunii civice

 

Paradoxal, absența lui Iohannis din peisajul public, impresia de neputință pe care a lăsat-o, a dus la apariția unor mișcări de mare anvergură la firul ierbii, exprimate prin proteste în stradă, petiții, strângere de semnături, acțiuni de guerilă (public-shame), pe care România nu le-a mai cunoscut. Aceleași acțiuni au fost mult mai modeste în mandatele lui Traian Băsescu și pentru că acesta a proiectat imaginea de putere, a liderului implicat care se luptă cu toată lumea, fapt pentru care potențialul de protest se consuma în fața televizorului, în timpul diatribelor fostului președinte de la pupitrul oficial. Ironic, prin discreția lui Iohannis, a apărut astăzi o formațiune politică legitimată de stradă, cu o agendă radicală, cu un scor suficient de mare pentru a rivaliza chiar cu partidul care îl sprijină pe actualul șef al statului. Mai mult, credibilitatea externă a României nu s-a prăbușit și din cauza vizibilității acestor proteste în presa internațională. Ele eu arătat ruptura dintre agenda politicienilor și agenda alegătorilor, ceea ce a atras un sprijin necondiționat din partea partenerilor occidentali pentru idealurile străzii.

 

5. Evitarea suspendării

 

Dacă Traian Băsescu a mizat în primul mandat pe acțiunea Parlamentului de suspendare din funcție, pentru relansarea credibilității sale, dar și pentru lămurirea cadrului constituțional în care își propunea să joace, Iohannis a evitat genul acesta de capcană, dintr-un motiv simplu. După 2016, majoritatea parlamentară era suficient de puternică și hotărâtă pentru a folosi doar cele 30 de zile de suspendare, indiferent de rezultatul referendumului. În acele 30 de zile, Tăriceanu, locțiitorul constituțional al lui Iohannis și fidel până în ultima clipă ”grupului Dragnea”, ar fi executat întocmai misiuni sinucigașe, de la promulgarea unor legi cu dedicație pentru penali, până la grațierea unor personaje controversate care au contribuit masiv la ofensiva împotriva justiției.

 

6. Reintegrarea diasporei în corpul electoral

 

Iohannis își datorează mandatul românilor din diaspora. Fără imaginile cu sute de mii de români împiedicați să voteze, prin limitarea numărului de secții, care au avut reverberații emoționale în țară, Ponta ar fi putut fi azi președinte. Din păcate, soluția găsită de politicienii prudenți, în 2015-2016, nu a îmbunătățit cu nimic situația. A fost nevoie de mobilizarea fără precedent la europarlamentarele din 2019 pentru o rezolvare mai practică (înregistrarea online pentru votul prin corespondență și trei zile de vot în afara țării). În felul acesta, un număr mai mare de români (până la cinci sute de mii) vor putea să-și exercite dreptul de vot și chiar să facă diferența într-un scrutin.

 

7. Hărțuirea permanentă a majorității parlamentare și împiedicarea unor legi periculoase pentru justiție și societate

 

Modificările la coduri care ar fi produs schimbări în termenele de prescripție, legi care priveau administrația publică, chiar și OUG13 din ianuarie 2017, au putut fi zădărnicite și prin rolul activ jucat de Iohannis. Prin prezența ședința de guvern pregătitoare pentru OUG13, prin prezența (o singură dată) în stradă, alături de protestatari, încurajând revolta, Iohannis a reușit să ridice costurile electorale pentru coaliția aflată la guvernare și să tergiverseze intrarea în vigoare prin retrimitere în Parlament și contestări repetate la CCR. Dacă ar fi fost pasiv, poate că multe din aceste acte normative erau deja aplicate. Iohannis a acționat și a așteptat erodarea popularității PSD+ALDE, acționând decisiv abia în 2019, când sondajele arătau că o suspendare a lui produce pagube uriașe inițiatorilor, moment în care a devenit mai activ și a preluat controlul jocului.

 

Ce n-a reușit Iohannis?

 

Nereușitele lui Iohannis trebuie privite din perspectiva provocărilor, dar și a contextului politic. Aici trebuie observat că mandatul lui Iohannis are două părți. Primii doi ani, actualul președinte a încercat să se încadreze în ”democrația de manual”. În următorii trei ani, Iohannis a înțeles că democrația are imperfecțiunile ei și e nevoie de acțiuni statale care să aducă necesarele corecții. Durerosul proces BREXIT e o lecție pentru multe țări despre cum voința poporului, în era noilor tehnologii și a manipulării, poate conduce la rezultate colective dezastruoase. Decât să repari, mai bine previi.

 

1. N-a reușit să instaleze un guvern PNL

 

În 2016, la un an după ce a fost ales președinte, dar cu o majoritate ostilă, Iohannis avea ocazia să influențeze rezultatul alegerilor parlamentare. A preferat să nu forțeze limitele Constituției, spre deosebire de antecesorul său, mizând pe bunele intenții ale clasei politice. Sub bagheta lui Dragnea, dar și cu Ponta alături, încă popular, PSD obține un scor istoric, folosind un program de guvernare hiper-populist și evitând discuțiile despre adevărata agendă pe justiție. Putea fi evitat deznodământul? Greu de zis. PNL se diferenția prea puțin de PSD, juca în virtutea inerției, și se despărțise numai de doi ani de amicii socialiști. În plus, agenda ascunsă de demolare a justiției, sub pretextul echilibrării puterilor, nu le displăcea nici lor. În plus, USR, cu revendicări mai radicale, a diminuat substanțial scorul potențial al liberalilor, ceea ce era previzibil încă de la alegerile locale din 2016.

 

2. N-a reușit să împiedice decizii ale CCR cu implicații în schimbarea arhitecturii statului.

 

CCR a fost principalul instrument al clasei politice, nemulțumite de acțiunile DNA, în colaborare cu SRI, pentru așa-zisa restabilire a echilibrului între puteri. Mai mulți judecători, aflați sub influența celor nemulțumiți, nu au putut fi întorși în deciziile care au absorbit, pe lângă interese oculte, și resentimente personale mai vechi (vei cazul lui Daniel Morar). După inculparea lui Toni Greblă, politicienii au oferit judecătorilor constituționali garanții suplimentare că nu vor putea fi anchetați pentru înțelegeri politice și încălcarea propriei independențe.

 

3. N-a reușit să mențină DNA în forma activă

 

DNA, devenit vârf de lance al statului, a fost anihilat atât prin îndepărtarea Laurei Kovesi, dar și prin modificări subtile de legislație și decizii ale CCR. Lipsindu-i capacitatea instituțională, DNA se baza pe sprijinul informativ al SRI. În momentul în care SRI a dispărut din peisaj, procurorii anti-corupție s-au văzut lipsiți de obiectul activității. La asta se adaugă timorarea permanentă, fie prin desființarea unor dosare prin decizii controversate ale CCR, fie prin înființarea secție speciale de anchetare a magistraților și capturarea inspecției judiciare de către PSD.

 

Controverse

 

Rămân două întrebări legate de mandatul lui Iohannis.

Putea împiedica numirea Viorică Dăncilă, loială lui Dragnea, în funcția de premier?

Putea împiedica îndepărtarea Laurei Kovesi de la șefia DNA?

La prima întrebare nu e greu de răspuns. După eșecul cu Grindeanu și Tudose, Dragnea a înțeles că nu mai trebuie să negocieze cu Iohannis pentru a-și atinge obiectivele maximale, așa că n-avea decât să propună un loial. Jocul lui Dragnea a fost mult mai subtil. Știind că Iohannis nu putea refuza decât o singură propunere, a venit întâi cu Dăncilă, o persoană îndoielnică în privința loialității, dar și insuficient pregătită pentru o funcție atât de importantă. Avea Dragnea vreun interes să o pună pe Dăncilă la Palatul Victoria, știind că gafele acesteia (nu era străin de potențialul ei intelectual) vor vulnerabiliza partidul? Evident, nu. El se aștepta ca Iohannis să o respingă, după care să o propună pe Carmen Dan, de departe mult mai loială decât Dăncilă (vezi evenimentele din 10 august 2018) și mai bine controlată în aparițiile publice. Dacă  Iohannis ar fi respins-o pe Dan, ar fi încălcat Constituția, putea fi suspendat și, în cele treizeci de  zile de absență, Tăriceanu ar fi numit-o pe favorita lui Dragnea, fără prea mari convulsii. Mai era un avantaj cu Dăncilă. Spre deosebire de Carmen Dan, Dăncilă nu beneficia de niciun fel de imunitate parlamentară, așadar, era mult mai speriată de consecințele semnăturii sale, ceea ce în final s-a dovedit un calcul corect.

Nici la a doua întrebare răspunsul nu e greu de dat. În iunie 2018, printr-o controversată decizie, CCR cerea explicit președintelui să semneze revocarea șefei DNA, negând-i acestuia dreptul de veto. Dacă Iohannis nu s-ar fi conformat, era o evidentă încălcare a Constituției. Ar fi urmat suspendarea de 30 de zile, iar rezultatul referendumului ar fi fost irelevant, de vreme ce Tăriceanu, pe perioada interimatului, ar fi demis-o îndată pe Kovesi și, cu siguranță, ar mai fi promulgat și alte acte normative pe care frontul penal le aștepta cu sufletul la gură.

 

Greu de făcut un portret final al actualului președinte. Analiștii, prieteni sau neprieteni, i-au schițat deja multe portrete: de la ”robot”, ”spectator”, ”indiferent”. Când te uiți însă la provocările care i-au stat în față și la resursele instituționale la dispoziție, înțelegi că Iohannis a fost un infanterist răbdător, uneori cam singur în tranșee, care a folosit ”nemțește”/calculat muniția, așteptând vremurile bune pentru contra-ofensivă. N-a putut împiedica chiar totul, daunele sunt vizibile, ca rănile deschise, dar a reușit să minimizeze pierderile, așa încât, după prezidențiale, reconstrucția să nu fie de durată.

 

Un material realizat de Sebastian Lăzăroiu și Cristian Hrițuc